Istoria pe scurt. Steagul Roșu 1953-1969

O poveste a industriei românești

Uzina Steagul Roșu din Brașov, un simbol al industriei românești din perioada postbelică, a cunoscut o evoluție remarcabilă între anii 1953 și 1969, marcând trecerea de la o economie agrară la una industrializată forțat. Această perioadă a fost definitorie pentru uzină, care a devenit un pilon al producției de autocamioane din România, reflectând atât ambițiile tehnologice, cât și realitățile sociale și istorice ale vremii. Prin combinarea datelor tehnologice, sociale și istorice, putem contura o imagine complexă a rolului său în peisajul industrial al României.

Context istoric și nașterea uzinei

În 1953, România, căuta să-și consolideze industria grea ca parte a planului de industrializare forțată promovat de influențele estice. În acest context, uzina din Brașov, cunoscută anterior ca parte a industriei locale diverse, a fost reorientată și redenumită „Steagul Roșu” – un nume care evoca idealurile proletariatului și loialitatea față de ideologia imperioasă a timpului. Decizia de a transforma uzina într-un centru de producție de autocamioane a fost luată în august 1953, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, reflectând o strategie mai largă de a dezvolta infrastructura de transport necesară economiei planificate.

Primul moment semnificativ a fost lansarea producției modelului SR-101 în 1954. Această decizie nu a fost lipsită de controverse: liderii sovietici, precum Gheorghi Malenkov și Viaceslav Molotov, au exprimat rezerve față de capacitatea României de a susține o astfel de industrie, în timp ce Nikita Hrușciov a sprijinit inițiativa. Primele 100 de exemplare SR-101, realizate în primul trimestru al anului 1954, au fost asamblate cu subansamble importate din URSS, evidențiind dependența inițială de tehnologia sovietică.

Date tehnologice: De la SR-101 la diversificarea producției

Modelul SR-101, inspirat de camionul sovietic ZIL-150 (care, la rândul său, era o copie a americanului International KR11), a fost primul autocamion românesc produs în serie. Cu o sarcină utilă de 4 tone, motor pe benzină și o viteză maximă de 75 km/h, SR-101 răspundea nevoilor economice ale vremii, fiind robust și relativ simplu de întreținut. Consumul său de 29 l/100 km, alimentat dintr-un rezervor de 150 de litri, reflecta limitele tehnologice ale epocii. Până în 1963, uzina a produs 54.224 de exemplare SR-101, reprezentând aproape jumătate din totalul de 107.466 de autocamioane livrate parcului național până în 1969.

Realități sociale: Muncitorii și condițiile de lucru

Uzina Steagul Roșu nu a fost doar un centru de producție, ci și un microcosmos social al României din acele vremuri. În anii 1950, forța de muncă era formată din muncitori recrutați din zonele rurale, adesea cu pregătire tehnică minimă, ceea ce a complicat îndeplinirea planurilor absurde. În 1955, de exemplu, Ilie Verdeț care urma să devină primul ministru al României în următorii ani, aflat în vizită la uzină, a constatat că planul lunar era realizat doar parțial (60% la camioane și 64% la motoare), din cauza organizării defectuoase și a lipsei de disciplină. Salariile erau nesigure, iar autoritățile bancare ridicau întrebări legate de fondurile alocate, în timp ce teroarea politică a epocii descuraja exprimarea opiniilor critice.

Pe parcursul anilor 1960, situația s-a îmbunătățit odată cu creșterea numărului de angajați și a specializării. Uzina a devenit un simbol al mândriei locale, iar participarea autocamioanelor SR-101 la parada de 1 Mai 1954 din Brașov a fost un moment de propagandă care a consolidat imaginea sa. Cu toate acestea, condițiile de lucru rămâneau dure, reflectând realitățile epocii: muncă intensă, supraveghere strictă și presiunea constantă a planurilor de producție.

Evoluție istorică: De la pionierat la stabilitate

Între 1953 și 1969, uzina a trecut de la un debut marcat de incertitudini la o poziție stabilă în industria românească. Primele dificultăți economice din 1955, evidențiate de neîndeplinirea planurilor și criticile sovietice, au fost treptat depășite prin adaptarea proceselor de producție și prin diversificarea gamei de vehicule. Până în 1969, uzina livrase peste 107.000 de autocamioane, contribuind semnificativ la modernizarea transporturilor din România.

Concluzie

Istoria uzinei Steagul Roșu între 1953 și 1969 este o poveste a ambiției, limitărilor și adaptării. Din punct de vedere tehnologic, a evoluat de la un model de bază precum SR-101 la vehicule mai avansate precum SR-131, reflectând progresul industrial al României. Social, a fost un spațiu al contrastelor, între mândrie și rigorile regimului. Istoric, a oglindit transformările unei țări sub influența socialismului, dar și dorința de afirmare națională. Uzina nu a fost doar o fabrică, ci un simbol al rezistenței.